Zambet mincinos.

Subiect: Zambet mincinos. Sam Feb 12, 2011 12:57 am

"[...] Insa zambetul tau a fost unul mincinos, unul fals. Imi imprim pe acest parsemin o frantura de suflet. Si sper, ca intr.o zi, vei parcurge fiecare rand scris de propria.mi durere. [...]"

Padurea de la marginea drumului era greu impovarata sub griul norului atroce. Parea ca cerul urma sa se sparga in mii si mii de franturi ale unor viziuni stravezii.
Desi robusti, copacii isi aveau si ei propria teama. Lacrimile acestora conturau, intr.un mod subtil, felul lor de a fi coplesiti de incruntarea faptelor ce urmau sa se petreaca.

~

Intreaga natura parea ca mi se alatura torturii.
Alergam catre lumina, dorindu.mi sa ies din bezna in care ma cufundasem. Soapta fiecarei crengi sfartecate de cate un pas grabit era asemenea unei noi strapungeri a sufletului meu.
Zbuciumul interior imi condimenta din cand in cand drumul cu cate o cazatura. Insa, gaseam mereu puterea, fermitatea de a ma ridica si de a merge drept inainte. Palpitatiile inimii imi strigau parca, regulat: "Mai repede!". Si stiam foarte bine ca adevarul din acele cuvinte nu lasa nici o relicva de indoiala.
Pierduta intr.un labirint parca fara de sfarsit, nu puteam accepta infrangerea. Vantul rece imi colora obrajii cu o nuanta trandafirie, dar cel mai important, ma inviora. Ajuta la retransarea fortei, care parea din ce in ce mai timorata.
Ceasul din turnul castelului isi rasfira notele de "re major" peste intreg tinutul sumbru. Prima bataie ma tranti la pamant. De jos, situatia parea si mai severa. O inchipuire imi intinse insa mana, si ma ridica de pe pamantul rece si inlacrimat.
Mi.am continuat drumul, in ciuda faptului ca fiecare bataie a ceasului imi rasuna si mai tare in cap, in suflet.
Trebuia sa continui sa alerg, chiar daca stiam ca totul era in zadar. Era deja mult prea tarziu..

Subiect: Re: Zambet mincinos. Dum Mai 01, 2011 12:42 am

Vantul imi soptea mii de cuvinte unul dupa altul, insa eram prea surda ca sa-i aud atingerea fina, rece.Cufundata in propria durere, nu cunosteam nimic altceva, nici pe mine, nici pe altii. Nu acum, insa maine, maine aveam sa ma arat din nou puternica si ferma in fata tuturor, dar acum era prezentul si acum ma simteam precum o coala goala de hartie ce plutea pierduta in propriul cimir de amintiri, in sfarsitul unei iubiri inexistente.
"Sfarsit ?" m-am intrebat, nevrand sa-mi accept cuvintele. Lacrimile ce se desprinsera de pe genele lungi si negre se semanau undeva prin vant, incercand sa gaseasca o cale de scapare, dar nu era nici una, caci pretutindeni eram doar usi incuiate cu lacate de fier. Nu aveam chei sa le deschid si nici suflet indeajuns sa trec mai departe.
'Frica taie mai adanc decat sabiile.' mi-am repetat in gand, sperand ca avea sa ma ajute sa-mi distrug proprii demoni. Dar puteau ajuta cateva cuvinte aruncate peste cioburile si faramele de amintiri pe care calcam ? Puteau sa ma faca sa uit ardoarea clipelor in care ma luptam cu timpul, doream sa se opreasca, ca sa pot tine minte orice detaliu cu mai multa precizie.
Buzele-mi uscate nu mai simteam gustul tristetii, stiau doar ca acea rana adanca nu avea sa se vindece niciodata, indiferent ce avea sa-mi rezerve viitorul. Sange nu exista acolo, insa puteam sa simt cioburile cum imi strapungeau pieptul si respiratia mi se oprea la fiecare miscare, sticla imi taia cuvintele si gandirea si imi limita viata la un singur cuvant ... Durere.
"Dati-mi o speranta si voi construi un univers." am soptit eu stelelor, sperand ca macar ele aveau sa ma auda.
.~.

Capul imi cazu greu ,lovindu-se de o piatra de langa copacul umbros unde sedeam cateva clipe mai devreme. Trupul ma durea ingrozitor, dar imi pastrasem constiinta, si dupa cate se pare ... si capul. Insa sufletul imi era mai cenusiu deacat orice lovitura purtam acum pe corp. Nu aveam sa mai am vreodata inima asa curata. cum fusese atunci, candva.
"E-E-E-Esti b-b-b-bine ?" ma intreba o voce balbaita, urmare a unui soc indeajuns de puternic.

OOC : Sper ca nu te superi ca am continuat eu. What a Face